A greva camioanelor este subiectul cel mai acoperit de știri de la izbucnirea sa pe 20 mai. Imaginile cu cozi kilometrice pe autostrăzi, benzinării fără combustibil și lipsă de produse pe rafturi sunt cele mai frecvente în ziare și reviste.
După cum s-a discutat deja pe larg, greva a fost inițiată de șoferii independenți, angajați de transportatori și alte asociații din categorie. Totul a început după ce Confederația Națională a Transportatorilor Autonomi a prezentat o scrisoare oficială prin care a cerut înghețarea prețului practicat pentru motorină, pe lângă deschiderea negocierilor.
Vezi mai mult
Oamenii de știință folosesc tehnologia pentru a dezvălui secretele artei egiptene antice...
Arheologii descoperă morminte uimitoare din epoca bronzului în...
Pentru ca prețul să fie redus, cererea este ca guvernul să stabilească reguli de reajustări ale produsului. Ca aceasta? Simplu! În prezent, sumele percepute depind de variația petrolului pe piața internațională, pe lângă cursul dolarului.
Șoferii de camioane susțin că valoarea practicată astăzi face imposibilă transportul de mărfuri. Dar grupul a fost ignorat, ceea ce a stabilit declanșatorul opririlor. De-a lungul zilelor, greviștii au câștigat sprijinul șoferilor de mașini privați, motocicliștilor, transport prin aplicatie si altele care cer reducerea preturilor la combustibil, precum benzina si etanol.
Duminică (27), președintele Republicii, Michel Temer, a emis o declarație prin care anunța concesii în încercarea de a pune capăt grevei, inclusiv înghețarea prețului motorinei pentru 60 de zile și o scădere de 0,46 R$ pe litru în rafinăriilor.
Dar impasul continuă. Greviștii susțin că cererile nu au fost îndeplinite pe deplin, așa că demonstrațiile continuă.
Sunt cei care spun că greva ar putea schimba cursul țării, având în vedere consecințele grave pe care deja le provoacă. Dar aceasta nu este prima situație de acest fel din istoria noastră!
Să ne amintim, deci, de cele mai mari demonstrații populare care au reușit să transforme realitatea Braziliei!
La începutul secolului al XX-lea, muncitorii industriali nu aveau acces la cele mai elementare drepturi de muncă pe care le cunoaștem astăzi. Salariile mici, condițiile nesănătoase, orele excesive de lucru, pe lângă munca copiilor, pun scena la acea vreme în fabricile din marile orașe.
O bună parte din muncitorii de atunci erau imigranți europeni care aduceau cu ei idealuri comuniste și anarhiste. Prima grevă majoră a avut loc la 1 mai 1907 și a durat până la jumătatea lunii iunie. Chiar dacă a fost reprimată violent, a reușit să instituie adoptarea regimului de muncă de 8 ore.
Al doilea a avut loc zece ani mai târziu, din cauza crizei provocate de sfârșitul Primului Război Mondial. Salariile mici, penuria de alimente și orele de lucru sporite au culminat cu un marș pe 9 iulie la São Paulo. Mișcarea a fost aspru reprimată și s-a încheiat cu moartea cizmarului Antônio Martinez.
Crima a provocat o oprire care a ajuns la 45.000 de angajați, majoritatea lucrători din São Paulo.
Sanitarul Oswaldo Cruz, pe atunci șeful Consiliului de Sănătate Publică, a promis că va rezolva problema febrei galbene în trei ani. Pentru aceasta, a creat o lege care a făcut vaccinul obligatoriu.
În textul Legii, agenții sanitari puteau intra în case, ridica brațele și picioarele locuitorilor pentru a aplica medicamentul. Mulți, evident, au înțeles asta ca o invazie a vieții private, chiar mai mult, ca un atac la indecență.
Acțiunile arbitrare, invaziile de locuințe, interdicțiile forțate și evacuările au fost ingredientele care au scos în stradă 3.000 de oameni. Locuitorii au fost sprijiniți de elevi de la Școala Militară din Praia Vermelha care doreau să revină la putere prin demiterea președintelui Rodrigues Alves.
A revolta vaccinului a luat orașul timp de opt zile, mai exact, între 10 și 18 noiembrie ale acelui an. Bilanțul a fost de 30 de morți, 110 răniți, 1.000 de arestați, sute de deportări, pe lângă închiderea școlii militare.
Mișcarea studențească, intelectuali, artiști, sectoare ale Bisericii și alți reprezentanți au organizat un protest împotriva dictaturii militare în iunie 1968. În acel an, doi studenți au fost uciși în confruntări cu forțele de poliție, dar marșul a continuat cu o atmosferă festivă. Evenimentul s-a încheiat cu cinci studenți arestați.
Patru luni mai târziu, atacurile verbale dintre anticomuniștii din Mackenzie și stângacii din USP au culminat cu o luptă care a implicat rachete, pietre, bastoane, molotove și împușcături. Unul dintre studenții USP a fost ucis. Câteva zile mai târziu, la un congres susținut de Uniunea Națională a Studenților din Ibiúna, São Paulo a fost invadat de poliție.
Acțiunea s-a încheiat cu arestarea a 900 de elevi și hărțuirea unor părinți funcționari. Pe 13 decembrie a fost declarată AI5, care a dat puteri depline Președintelui Republicii de a retrage drepturile politice și civile de la dizidenți, de a le confisca bunurile și de a dizolva Congresul.
Reprimarea a fost declanșarea gherilelor rurale și urbane care au încercat să atace armata în anii 60 și 70. Mișcările au fost înfrânte, dar rezistența din 1968 a devenit modelul de luptă pentru redemocratizarea țării.
Alegerile prezidențiale s-au stins din 1964 și, în perioada ianuarie-aprilie 1984, au avut loc mitinguri de amploare pentru a cere revenirea alegerilor directe, mișcare cunoscută sub numele de Direct acum. Cele mai mari au avut loc la sfârșitul perioadei – 1 milion de persoane în Candelária (RJ) și 1,5 milioane în Vale do Anhangabaú, în São Paulo.
Cu toate acestea, este important să ne amintim de mitingul desfășurat la Praça da Sé, care a reunit între 300 și 400 de mii de oameni. Refrenul care a cântat „Unul, doi, trei, patru, cinci, o mie, vrem să alegem președintele Braziliei” a umflat mobilizarea care avea să scoată mulțimile în stradă în toate capitalele braziliene.
Acuzațiile intense de corupție la adresa lui Fernando Collor de Mello, măsuri care au dus țara în recesiune, inflație acumulate și confiscarea conturilor de economii au fost ingredientele perfecte pentru demonstrațiile desfășurate acel an.
Mii de oameni au ieșit în stradă cerând plecarea președintelui. Una dintre cele mai expresive a fost cea desfășurată la São Paulo pe 18 septembrie, reunind în jur de 750 de mii de oameni.
— Nu sunt doar douăzeci de cenţi. Cine nu-și amintește această frază care a dat nume manifestațiilor desfășurate în 2013 împotriva creșterii tarifelor autobuzelor? Patru proteste majore s-au conturat în orașul São Paulo în iunie.
Cu toate acestea, studenții, jurnaliștii și manifestanții în general s-au mobilizat în mai multe orașe braziliene. Protestele au luat proporții mari și au reușit să reducă tarifele în unele capitale.
Alte marșuri au fost organizate după aceea, însă, fără obiective atât de clare. Cert este că au culminat cu criza politică care a dus la o altă demitere, de data aceasta a președintelui Dilma Roussef.
Brazilia a ieșit în stradă în 2016, încă o dată, pentru a cere plecarea unui alt domnitor. Peste trei milioane de oameni în 229 de orașe braziliene.
Mișcarea a pus bazele celui mai mare act politic din istorie, depășind Diretas Já. În acel moment, discursul a devenit mai rafinat decât în edițiile de acum doi ani, demonstrând sprijinul pentru investigațiile Operațiunii Lava Jato și repudiând guvernul PT.
