Recesiune economică, inflație vertiginoasă, salariu minim devalorizat, instabilitate pe scena politică, violență extremă, acuzația de moarte și tortură la adresa adversarilor, penuria de alimente și „răpirea drepturilor” sunt câteva dintre elementele care compun The cea mai gravă criză din istoria Venezuelei.
Țara se învecinează cu două state braziliene, Amazonas și Roraima. Criza migratorie din a doua a fost cea care a făcut ca instabilitatea Venezuelei să iasă în evidență în știrile din Brazilia.
Vezi mai mult
Oamenii de știință folosesc tehnologia pentru a dezvălui secretele artei egiptene antice...
Arheologii descoperă morminte uimitoare din epoca bronzului în...
Fugând de situația dezastruoasă din țară, peste 2,3 milioane de venezueleni au părăsit deja teritoriul, potrivit datelor Organizației Internaționale pentru Migrație. Solicitările de azil din țările vecine au câștigat proporții și mai mari începând cu 2015.
Potrivit unui raport BBC, publicat pe 25 august, numai Brazilia, până în aprilie 2018, primise deja peste 50.000 de imigranți venezueleni, veniți în principal prin zona de frontieră Roraima. Acest număr reprezintă o creștere de 1000% față de 2015.
Dar valul migrator nu se limitează la țara noastră. Alte națiuni vecine precum Peru, Columbia și Ecuador au primit și primesc în continuare mii de refugiați. Unele puncte, precum orașul Tumbes, la granița dintre Ecuador și Peru, primesc până la 3.000 de venezueleni pe zi.
Ca răspuns la numărul tot mai mare de imigranți, aceste țări întăresc, în fiecare zi, inspecția și controlul asupra intrării venezuelenilor. În Brazilia, de exemplu, statul Roraima a încercat să închidă granița, dar a fost oprit de Justiție.
Tensiunea crește și capătă proporții alarmante în fiecare zi. În august 2018, îngrijorarea a crescut atunci când, într-un conflict violent, brazilienii au ars haine și bunuri ale imigranților. Situația tragică a rulat toate mijloacele de comunicare din țară.
În acel moment, oamenii care până atunci erau nevăzători de prăbușire au început să se întrebe ce se întâmplă în țara vecină. Pentru a explica situația, am făcut o trecere în revistă istorică a crizei, astfel încât să înțelegeți ce se întâmplă în Venezuela.
Pentru a înțelege ce se întâmplă astăzi în politica venezueleană, este necesar să ne întoarcem în 1999, când Hugo Chavez a depus jurământul ca președinte al țării, după ce a câștigat alegerile din decembrie 1998. În acel moment, pe lângă scenariul de instabilitate, țara sud-americană trecea printr-o gravă criză socială.
O campanie bazată pe lupta împotriva sărăciei, lupta pentru incluziunea socială și transferul de venituri, combinată cu notorietatea dobândite de-a lungul anilor, au fost câteva dintre punctele responsabile pentru ca Chavez să devină rapid un foarte popular.
În fruntea guvernului, președintele a lansat Revoluția Bolivariană, care a început cu o Adunare Constituantă pentru a rescrie constituția Venezuelei. În cadrul unui referendum, peste 70% din populație a aprobat documentul. Tot în 1999 a fost aprobată „Legea de abilitare” care acordă președintelui puteri extraordinare.
Criticat vehement de opoziție, i-a permis șefului statului să legifereze pe servicii publice, infrastructură, securitate, finanțe, taxe și multe altele.
Luând posibilitatea legiferării în materie de interes, au intrat decrete cu putere de lege forță înainte de a trece prin Legislativ, întrucât obiectivul era accelerarea procedurilor administrativ. Prin acest mecanism, Chávez a naționalizat sectorul petrolier, prin Legea hidrocarburilor.
Această lege a fost urmată de alte decrete, a căror adoptare nu a plăcut diverselor sectoare ale societății, Bisericii Catolice sau opoziției. Chiar și în cadrul unor demonstrații intense au fost menținute. În plus, oponenții au început să-l acuze pe președintele care vrea să pună în aplicare a regim comunist în țară.
În 2002, guvernul a suferit o lovitură de stat. Tentativa eșuată a durat doar două zile și Hugo Chávez a fost readus la putere de către armată. Momentul a fost decisiv pentru el să-și întărească guvernul față de idealurile bolivariane. În timp ce opoziția l-a acuzat de autoritarism, sectoarele guvernamentale l-au apărat ca pe un management pentru săraci.
În decembrie același an, angajații companiei petroliere de stat PDVSA au început o grevă împotriva regimului. Ca răspuns, peste 18 oficiali au fost concediați și înlocuiți cu cei mai de încredere oameni ai președintelui. Acest lucru a făcut din instituție unul dintre stâlpii puterii.
În 2008, în timpul celui de-al treilea mandat, un amendament constituțional ia permis lui Chavez să fie ales pentru a patra oară, pe motiv că avea nevoie de mai mult timp pentru revoluție socialistă devenit realitate. De altfel, în 2012 a câștigat alegerile, însă, nu a putut prelua funcția din cauza cancerului. S-a stins din viață în martie 2013.
Continuând politica lui Chávez, vicepreședintele său, Nicolas Maduro a fost ales în 2013. În urma unor alegeri strânse, a ajuns la putere pentru un mandat complet. Momentul a fost unul de criză politică, care a căzut asupra economiei venezuelene, care trecea și ea printr-o criză.
În acest context, popularitatea lui Maduro s-a prăbușit, lăsând loc opoziției să solicite un mecanism prevăzut de Constituție, un plebiscit de revocare a mandatului președintelui. Au fost mai multe încercări din 2016, întrucât cu sprijinul a cel puțin 20% din populație, acesta ar putea fi înlăturat de putere.
După mai multe amânări făcute de Consiliul Național Electoral, începând cu 10 ianuarie 2017 a început să servească a doua jumătate a guvernului său. În acest caz, dacă ar părăsi puterea, adjunctul său ar prelua conducerea, înfrângând scopul opoziției.
De ce Venezuela este în criză? În 2014, din cauza scăderii prețului barilului de petrol pe piața internațională, economia Venezuela, care se bazează aproape în întregime pe exploatarea și vânzarea de combustibil, a intrat în a criză alarmantă. Investițiile sociale caracteristice lui Chávez au fost tăiate.
Articolele de bază, cum ar fi alimente și medicamente, au început să se epuizeze. În plus, inflația a atins cote inimaginabile, ceea ce a generat un val de proteste. Peste 40 de oameni au murit în timpul demonstrațiilor. Oponenții politici și militanții anti-regim au fost arestați. Guvernul venezuelean susține și astăzi că acesta este un război economic subvenționat de elite și Statele Unite.
Luând în considerare acest scenariu, militarii au început să aibă mai multă voce în guvern în fiecare zi. Și chiar dacă opoziția este majoritară în Parlament, nu poate adopta nicio decizie.
Toate sunt interzise de justiție, care este controlată pe deplin de Maduro. La acea vreme, justiția justiției era că Parlamentul venezuelean a fost disprețuit, deoarece trei deputați acuzați de fraudă electorală au depus jurământul.
În aprilie 2017, populația s-a mobilizat în noi proteste, de data aceasta cu un număr mai mare de morți, care depășește deja 200, majoritatea tineri sub 30 de ani. Acum sunt peste 5.000 de arestări, multe dintre ele arbitrare. Există, de asemenea, nenumărate rapoarte despre tortură.
Nicolás Maduro s-a justificat acuzând opoziția că a pus la cale o lovitură de stat violentă și, pentru a o preveni, a activat un plan militar. Civilii au fost judecați în instanțele militare, ceea ce pentru mulți critici este tipic unei dictaturi.
În iulie același an, președintele a convocat o Adunare Constituantă, care a fost aleasă sub acuzația de fraudă din partea opoziției. A fost un motiv în plus pentru creșterea conflictelor de stradă.
În august, alegătorii au depus jurământul, care au încercat apoi să o destituie pe procurorul general Luisa Ortega. Ea a făcut mai multe denunțuri în legătură cu represiunea în stradă, arestări arbitrare și însăși Adunarea Constituantă. Ea fusese deja suspendată de Supremă, acuzată că a comis o eroare de management.
În aceeași lună, a fost aprobat un decret care dă permisiunea Adunării Constituante de a adopta legi, ceea ce înainte era exclusiv Congresului, unde majoritatea membrilor se opun guvernului Matur.
În mai 2018, în contextul protestelor și pe fondul ratelor ridicate de abținere, a acuzațiilor de fraudă, a lipsei recunoașterea comunității internaționale și boicotarea opoziției, Nicolás Maduro a fost reales pentru încă șase ani de mandat. O mare parte din voturile lor sunt creditate alegătorilor loiali ai lui Hugo Chavez.
Scenariul nu este nici măcar aproape de a se calma. Economia continuă să scadă, iar în august 2018, odată cu eliminarea cu cinci cifre a bolivarului deja devalorizat, inflația ar trebui să ajungă la 1.000.000% în acest an.
Pe 10 ianuarie 2019, Nicolás Maduro a preluat mandatul pentru încă șase ani de guvernare, adică până în 2025. Președintele a început noua fază într-un moment în care țara este cufundată în cea mai gravă criză din istoria sa.
Maduro, după cum sa menționat deja, a câștigat alegerile din mai 2018.
Inaugurarea, multă vreme, a fost văzută ca o cale fără întoarcere în raport cu criza politică, economică și instituțională prin care trece țara latino-americană. Cu alte cuvinte, este punctul culminant al derivei regimului care, astăzi, controlează toate sferele puterii politice și judiciare.
Și asta nu e tot, reînnoirea mandatului lui Maduro marchează ruptura cu cele mai mari puteri din comunitatea internațională: Statele Unite, Uniunea Europeană și țările vecine, cum este cazul Braziliei.
Liderul venezuelean, în schimb, își găsește sprijin și aliați în China, Rusia, Mexic și Turcia. Chiar și așa, acordurile economice încheiate cu aceste țări, până acum, nu au avut niciun efect în fața haosului economic.
În America de Sud și Centrală, președintele îi are ca aliați pe președinții Evo Morales, al Boliviei, Miguel Díaz-Canel, al Cubei și Daniel Ortega, al Nicaragua.
În loc să depună jurământul în Adunarea Națională, așa cum prevede Constituția, Maduro a făcut acest lucru în fața Curții Supreme de Justiție (TSJ). Motivul principal este că Parlamentul ales în 2015 este format practic din oponenți. Prin urmare, a fost declarat dispreț, adică nu mai există pentru Guvern.
De la data inaugurării, relațiile diplomatice cu cel puțin 13 țări din America Latină au fost întrerupte. Așa-numitul Grup Lima cuprinde, pe lângă Brazilia, Columbia, Argentina, Peru și Chile.
Printre măsurile impuse de grup se numără interdicția de a intra pe teritoriile sale a înalților oficiali guvernamentali venezuelen, inclusiv a lui Maduro.
În mijlocul controverselor de la inaugurarea lui Maduro, până atunci, puțin cunoscutul Juan Guaidó a devenit unul dintre principalii adversari ai lui Maduro.
La începutul lunii ianuarie, el și-a asumat președinția Adunării Naționale, ultimul organism de stat controlat de opoziția la guvern. Pe 24 a aceleiași luni s-a autoproclamat președinte al țării, considerând că guvernul lui Nicolás Maduro este ilegitim.
Guvernul SUA l-a recunoscut oficial drept „Președinte interimar”. La scurt timp după aceea, Brazilia, Columbia, Peru, Ecuador, Costa Rica, Chile și Argentina, pe lângă Secretarul General al Organizației Statelor Americane (OEA), au făcut același lucru.
Sprijinit de articolul 233 din Constituție, Guaidó a depus jurământul public ca președinte responsabil al țării,
Acest articol permite Legislativului să exercite funcții atunci când funcția de președinție este vacanta. Obiectivul este realizarea formării unui „Guvern de tranziție și alegeri libere”.
