În 8 august 1845, a fost promulgat la data de Legea Bill Aberdeen de către Parlamentul britanic pentru a combate comerțul cu sclavi africani.
În traducere directă din engleză, legea a căpătat două denumiri și anume: „sclavComerțSuprimareaact” sau ”aberdeenact(Legea de suprimare a comerțului cu sclavi sau Legea Aberdeen).
Vezi mai mult
Oamenii de știință folosesc tehnologia pentru a dezvălui secretele artei egiptene antice...
Arheologii descoperă morminte uimitoare din epoca bronzului în...
A marina regală britanică el putea apoi intercepta nave de sclavi și judeca comandanții acestora, în cazul în care transportau sclavi pe ruta Atlanticului de Sud, spre Americi.
O astfel de taxă a fost propusă de George Hamilton-Gordon, cunoscut pentru Lordul Aberdeen, de asemenea, ministrul de externe al Regatului Unit.
Necesitatea creării legii a apărut din lipsa de atitudine, în special din partea guvernului imperial brazilian, de a pune capăt efectiv sclaviei dureroase.
La începutul secolului al XIX-lea, discuția despre sfârșitul comerțului cu sclavi câștiga putere. Anglia, deja în 1807, începuse procesul de abolire a sclaviei în coloniile sale, presând în același timp Portugalia să facă același lucru.
În 1810, Tratatul de prietenie și alianță cu Regatul Unit a marcat prima încercare a britanicilor de a pune capăt comerțului cu sclavi în Brazilia.
Semnat de D. João VI, acordul a fost semnat în perioada în care familia regală portugheză s-a mutat în colonie.
Mai târziu, în anii 1815 și 1817, au fost convenite noi tratate, dar fără respectarea legală de către portughezi.
Imediat ce a fost proclamat Independența Braziliei, în 7 septembrie 1822, presiunea asupra lui D. Pedro I de către englezi doar a crescut. Deci, a creat Tratatul din 1826, care a întărit angajamentul Portugaliei de a pune capăt sclaviei. Din nou, eforturile portughezei au fost minime.
Pe baza acestui acord, prima lege aboliționistă braziliană a fost aprobată la 7 noiembrie 1831: Legea fasolei. Acordul a decretat încetarea comerțului cu sclavi în Brazilia și fiecare african adus în nave de sclavi începând cu acea dată va fi considerat liber.
În ciuda eforturilor, legea nu a avut efect și a ajuns să câștige porecla de „Lege pentru engleza pentru a vedea”.
Cu o creștere considerabilă a navelor de sclavi care acostează mai frecvent pe coasta braziliană, sclavia a cunoscut apogeul între anii 1831 și 1845. Aproximativ 470.000 de africani au debarcat pe teritoriul brazilian.
Practica a fost susținută de opinia publică, în special de proprietarii de sclavi care găseau profit și forță de muncă ieftină în munca sclavilor, pe lângă autoritățile complezente.
Prim-ministrul britanic la acea vreme, Robert Peel era puternic indignat de neglijarea portughezilor de a pune capăt sclaviei, având în vedere că practica crescuse.
În mijlocul acestor nemulțumiri, cel Legea Bill Aberdeen, forțând încetarea activităților de comerț cu sclavi africani pentru America de Sud.
După adoptarea Legea Bill Aberdeen, a început procesul de abolirea sclaviei pe teritoriul brazilian.
De frică de conflicte civile, adăugat la faptul că trebuie să plătească despăgubiri proprietarilor de terenuri, guvernul imperial brazilian a ales să sancționeze unii legi abolitioniste, cel mai faimos fiind:
Promulgat la cinci ani după Legea Bill Aberdeen, la 4 septembrie 1850, the Legea Eusébio de Queiroz a decretat sfârşitul comerţului cu sclavi pentru Brazilia.
Cu toate acestea, comerțul cu sclavi și comerțul intern au crescut la niveluri considerabile.
A fost considerată prima atitudine a guvernului brazilian de a aboli sclavia în țară, ceea ce s-a întâmplat de fapt abia odată cu promulgarea Leii Áurea în 1888, semnată de Prințesa Isabel.
Aprobat la 28 septembrie 1871, the Legea Uterului Libera decretat libertatea copiilor sclavilor născuți din acel an înainte. Nemulțumirea și teama de o rebeliune iminentă au provocat nemulțumiri din partea conservatorilor, care nu voiau să piardă forță de muncă fără să fie plătiți pentru asta.
Astfel, unele condiții trebuiau legate de tratat: dacă proprietarul sclavului decide să-l elibereze la vârsta de opt ani, stăpânului său i se plătea o sumă de 600 de mii de réis; dacă ar alege să elibereze manusiunea abia la vârsta de 21 de ani, nu i s-ar plăti nicio despăgubire.
O altă impunere a legii era că fiecare sclav era înscris într-un registru național de către stăpânul său, iar cei care nu erau, ar fi considerați liberi.
Din 1880 încoace, sentimentele aboliționiste s-au aprins, ajungând practic în toate clasele sociale. Astfel, la 28 septembrie 1885, cel Legea Sexagenară sau Legea Saraiva Cotegipe.
În ea s-a decretat eliberarea sclavilor de peste şaizeci de ani. Au fost însă determinate unele impuneri, precum: după manuire, sclavul eliberat să-și servească stăpânul încă o perioadă de trei ani.
La acestea se adaugă eliberatul nu avea voie să se deplaseze din provincie, fiind nevoit să își stabilească reședința în loc pe o perioadă de cinci ani.
Percepută ca o lege slabă și creată doar pentru a conține sentimentul aboliționist în creștere, legea sexagenară a fost considerată învechită și retrogradă.
Vezi si: Sclavia în Brazilia