Paulo Mendes Campos Este considerat unul dintre cei mai mari scriitori din literatura braziliană. Minerul care s-a născut în Belo Horizonte în 1922 a aparținut unei generații de nume mari, printre care Manuel Bandeira, Carlos Drummond de Andrade, Fernando Sabino și Rubem Braga, toți poeți excelenți și cronicarii. Chiar și alături de nume de renume, el a fost cel care a tradus cel mai bine genul cronicilor în texte pătrunse de lirism și frumusețe.
Scriitorul și-a început viața literară la vârsta de douăzeci și trei de ani, când s-a mutat din Minas la Rio de Janeiro. Cronicile sale au atras atenția criticilor literari de îndată ce au început să fie publicate în ziare precum Correio da Manhã și Jornal do Brasil, precum și în revista Manchete. Cuvântul scris, prima sa carte de poezii, a fost publicată în 1951. Ulterior, au fost publicate alte două titluri cu texte ale genului, Testament of Brazil, în 1956, și O Domingo Azul do Mar, o colecție de poezii, în 1958. El și-a dedicat o mare parte din opera cronicii, însă, poezia sa merită și ea un loc proeminent, dată fiind delicatețea și unicitatea versurilor sale.
Vezi mai mult
Itaú Social 2022 va distribui 2 milioane de materiale fizice și...
ONG-ul Pró-Saber SP oferă cursuri gratuite pentru educatori
Pentru a putea cunoaște mai bine opera poetică a unuia dintre cei mai importanți cronicari ai Braziliei, site-ul Escola Educação a selectat zece poezii de Paulo Mendes Campos, astfel încât să puteți contempla proza poetică a scriitor; o poezie care poartă cu ea lirismul și frumusețea împrăștiate în teme cotidiene. Lectură bună.
TIMPUL
Doar în trecut singurătatea este inexplicabilă.
O grămadă de plante misterioase cadou
Dar trecutul este ca noaptea întunecată
peste marea întunecată
Deși ireal vulturul
E deranjant visul meu să fie real
Sau suntem apariții fantastice
Vulturul stâncii este puternic și adevărat
Cei care își amintesc le aduc pe față
Melancolia morților
Ieri lumea există
Acum este momentul morții noastre
ÎN ACEST SONET
În acest sonet, iubirea mea, spun,
Un pic ca Tomás Gonzaga,
Câte lucruri frumoase cere versetul
Dar câteva versuri frumoase reușesc.
Ca izvorul slab al deșertului,
Emoția mea este multă, forma, puțină.
Dacă îmi vine întotdeauna versetul greșit la gură,
Doar în pieptul meu trăiește versul potrivit.
Aud o voce șoptind la fraza aspră
Câteva cuvinte blânde, totuși,
Nu știu cum să potrivesc versurile cântecului meu
Înăuntru ușor și sigur.
Și îi laud aici pe acești mari maeștri
Din emoțiile cerului și ale pământului.
TIMP-ETERNITATE
Momentul este pentru mine tot ceea ce este absent
a secretului care înlănţuieşte zilele
Mă abisesc în cântecul care păstorește
norii infiniti ai prezentului.
Sărac de timp, devin transparent
în lumina acestui cântec care mă înconjoară
de parcă carnea ar fi străină
spre opacitatea noastră nemulțumită.
În ochii mei timpul este orbirea
iar eternitatea mea un steag
deschis către cerul albastru al singurătăţii.
Fără țărmuri, fără destinație, fără istorie
timpul care trece este gloria mea
si spaima sufletului meu fara motive.
CÂNTEC PENTRU DJANIRA
Vântul este ucenicul orelor lente,
își aduce uneltele invizibile,
șmirghelul tău, pieptenii tăi buni,
își cioplează părul mic,
unde giganții contrafăcuți nu se potrivesc,
și, fără a-și corecta vreodată defectele,
deja mârâie nemulțumit și guaia
în dificultate și merge pe cealaltă plajă,
unde poate mă pot stabili în sfârșit
momentul tău de nisip — și odihnă.
MORTUL
de ce dezordinea cerească
cosmosul sângelui mă ia mult
uleiul gros al morților?
De ce să văd prin ochiul meu?
De ce să-mi folosesc corpul?
Dacă eu sunt în viață și el e mort?
de ce pact neconsimțit
(sau afacere mizerabilă)
S-a ghemuit mortul lângă mine?
Ce plăcere cea mai descompusă
fă-mi pieptul din mijloc
din pieptul absent al mortului?
De ce greutatea mortului?
este să-ți introduci pielea
între al meu și celălalt trup.
Dacă e pe gustul morților
ce mănânc cu dezgust
mănâncă morții în gură.
Ce dezacord secret!
fie doar depozitul
a unui trup viu și a unui mort!
El este plin, eu sunt gol.
SENTIREA TIMPULUI
Pantofi imbatraniti dupa ce au fost purtati
Dar m-am dus singur în aceeași pustie
Și fluturii mi-au aterizat pe degetele de la picioare.
Lucrurile erau moarte, foarte moarte,
Dar viața are alte uși, multe uși.
Pe pământ zăceau trei oase
Dar sunt imagini pe care nu le-am putut explica: m-au depășit.
Lacrimile curgătoare ar putea deranja
Dar nimeni nu poate spune de ce ar trebui să treacă
Ca un om care se îneacă printre curenții mării.
Nimeni nu poate spune de ce ecoul învelește vocea
Când suntem copii și el aleargă după noi.
Mi-au făcut poza de multe ori
Dar părinții mei nu s-au putut opri
Fie ca zâmbetul să se schimbe în batjocură
Mereu a fost așa: văd o cameră întunecată
Acolo unde este doar văruirea unui zid.
Îl văd des în macaralele portuare
Scheletul nenorocit al unei alte lumi moarte
Dar nu știu cum să văd lucruri mai simple precum apa.
Am fugit și am găsit crucea celor uciși
Dar când m-am întors, de parcă nu m-aș fi întors,
Am început să citesc o carte și nu m-am odihnit niciodată.
Păsările mele au căzut fără sens.
Au trecut multe ore în privirea pisicii
Dar nu înțelegeam timpul atunci, așa cum înțeleg acum.
Nu știam că timpul sapă în față
O potecă întunecată, pe unde trece furnica
Luptându-se cu frunza.
Timpul este deghizarea mea
trei lucruri
nu pot sa inteleg
Timpul
Moartea
Infatisarea ta
Timpul este prea lung
Moartea este lipsită de sens
Privirea ta mă face să mă pierd
Nu pot măsura
Timpul
Moartea
Infatisarea ta
Timp, când încetează?
Moartea, când începe?
Privirea ta, când se exprimă?
mi-e foarte frică
De timp
De moarte
din privirea ta
Timpul ridică zidul.
Va fi moartea întunericul?
În privirea ta mă caut pe mine
Mâinile care caută
Când privirea ghicește viața
Se agață de privirea altei creaturi
Spațiul devine cadrul
Timpul lovește nesigur fără măsură
Mâinile care se caută una pe cealaltă se blochează
Degetele înguste seamănă cu gheare
De la pasărea de pradă când apucă
Carnea altor păsări fără apărare
Pielea se întâlnește cu pielea și tremură
Asuprește pieptul, pieptul care se înfioră
Chipul pe care celălalt chip o sfidează
Carnea care intră în carne este consumată
Oftă tot corpul și lesină
Și trist îi vine în fire însetat și flămând.
Amor Condusse Noi Ad Una Morte
respinge-ți modestia
Scapa de modestia ta cu camasa
Și o lasă nebună fără memorie
O goliciune născută pentru glorie
Suferă de privirea mea care te eroizează
Tot ce are corpul tău, nu te umanizează
O orbire ușoară a victoriei
Și din moment ce perfecțiunea nu are istorie
Comploturile tale sunt ușoare ca briza
constantă lentă combinată
Un înger din tine se opune luptei și jeliului
Și cad ca un soare părăsit
Pe măsură ce dragostea se estompează, pacea se ridică
Aud picioarele tale frecându-se de picioarele mele
Respirația nopții care te ia.
la o balerină
Vreau să-mi scriu versul chiar acum
Unde marginea extremă a luminilor de la picioare
Taceți-vă picioarele și un zeu se înalță
De parcă trupul ar fi un gând.
Dincolo de scenă, este trotuarul
Pe care nu ne-am imaginat niciodată cu voce tare,
Unde pasul tău pur tresare
Păsările subtile ale mișcării.
Te iubesc cu o iubire care cere totul
În momentul senzual în care se explică
Dorința infinită de tristețe,
Fără a explica sau dezvălui vreodată,
Molie care aterizează, dar nu rămâne,
Ispita veselă a purității.
Luana Alves
Licențiat în Litere
